Registre parohiale (mitrici) primare din Moldova — religia ortodoxă (1829–1865)

Acte prin care administrațiile locale constată naşterea, căsătoria și decesul (ulterior și divorțul și adopția) persoanelor.

Context istoric

Până în secolul al XVI-lea, starea civilă a persoanelor nu a fost înregistrată nici laic și nici religios în Moldova și Țara Românească. Starea civilă și relațiile familiale în general erau validate de comunitate sau consemnate în diverse acte de proprietate. Astfel, starea civilă se putea dovedi cu martori sau acte de familie. Martorii erau de regulă rude sau vecini bine văzuți în comunitate care puteau confirma naşterea, căsătoria sau moartea unei persoane, garantând cu reputația lor, fără a exista sancţiuni în cazul unei declaraţii false.

Începând cu secolul al XVI-lea, preoţii au început să țină liste simple cu numele persoanelor botezate, cununate şi înmormântate, inițial în parohiile din marile centre urbane și mănăstiri. Primele recomandări în această privință apar în Pravila Ritorului Lucaci, cel mai vechi manuscris juridic românesc, scris în 1581 la cererea episcopului de Roman, Eustatie. În Pravila cea Mare a lui Matei Basarab din 1652, se realizează prima reglementare detaliată a familiei, căsătoriei, divorțului, înfierii și tutelei. Pravila prevede puterea maritala a soțului, dreptul lui exclusiv de a administra zestrea soției și de a-i aplica pedepse fizice. Sunt precizate posiblele motivele de divorț: adulterul, erezia, vrăjmășia, neîntreținerea soției, bătaia peste măsură, nebunia, facerea de farmece și beția. Pravila prevede de asemenea că în cazul în care divorțul se pronunța din vina bărbatului, femeia avea dreptul de a-și recupera zestrea.

În Capetele de poruncă ale mitropolitului Antim Ivireanu din 1714 apar dispoziții date preoţilor pentru evidenţa înmormântărilor şi întocmirea testamentelor. Dispoziţii asemănătoare apar şi în Moldova, în Pravila lui Vasile Lupu din 1646. Norme referitoare la starea civilă se găsesc şi în Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti din 1779 în Țara Românească şi în Rezumatul după Pravilele împărăteşti, întocmit şi tipărit la Iaşi de Andronachi Donici în anul 1814.

Evidenţa stării civile a persoanelor începe să fie reglementată abia la începutul secolului al XIX-lea. Mai precis, în 1817, Codul Caragea, Codul civil al Țării Românești, prevede în capitolul al doilea, intitulat Pentru înscrierile stării civile, înfiinţarea în fiecare județ a unei condici pentru consemnarea evenimentelor de stare civilă. Condicile erau administrate de preoţii parohi, iar mitropolia coordona și centraliza păstrarea acestora.

Regulamentele Organice din Țara Românească (1831) şi Moldova (1832) au impus pentru prima oară un sistem integral de evidență a stării civile. Aceasta era pusă tot în responsabilitatea preoţilor, care consemnau botezurile, cununiile și decesele în condici parohiale pentru starea civilă, sau mitrice. Ministerele de Interne din cele două principate au elaborat modelele de condicilor de stare civilă, care erau tipărite de mitropolie și episcopii pentru fiecare parohie. Preoții completau două exemplare din condicile de stare civilă. La sfârşitul anului, un exemplar era înaintat ispravnicului, prin intermediul protoiereului, iar al doilea exemplar rămânea în arhiva parohiei. Mitropolitul şi episcopii eparhi supravegheau completarea riguroasă a condicilor.

Acest sistem a funcționat până la introducerea Codului Civil din 1864, pus în aplicare în decembrie 1865. Pentru prima dată, rolul de ofiţer al stării civile revenea autorităţilor administrative laice, ieșind din competența bisericii. Cu toate acestea, rolul bisericii în starea civilă a rămas în legislație până în 1928, când legea care uniformiza starea civilă după Mare Unire prevedea că evenimentele de stare civilă trebuiau urmate şi de binecuvântarea religioasă.