Catagrafia Țării Românești (1838)
Catagrafia generală din 1838, a doua după cea întocmită în 1831, conform prevederilor Regulamentului Organic, reprezintă unul dintre cele mai importante documente pentru cunoașterea așezărilor Țării Românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea.[1]
Context istoric
Tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, încheiat în urma războiului ruso-turc (1828-1829), câștigat de Imperiul țarist, prevedea între altele, pentru cele două Principate române întocmirea unor regulamente administrative. Realizate din inițiativa Rusiei, care, se afla la a treia ocupație în Țara Românească (mai 1828 - aprilie 1834) și la a cincia în Moldova (aprilie 1828 - aprilie 1834), cele două Regulamente au fost adoptate lu București la 1/13 iulie 1831, iar la Iași în octombrie același an, fiind pus în aplicare începând cu 1/13 ianuarie 1832.
Structura populației
Clăcașii constituiau cea mai mare parte a populației Țării Românești. Potrivit legii Caragea, clăcașii erau „chiriași" pe pământul pe care îl lucrau. Regulamentul organic i-a deposedat de o parte a drepturilor lor, statornicite până atunci prin „obicei" sau pravile, desemnându-i pe stăpânii de moșii proprietari deplini peste 1/3 din suprafața acestora. Ca atare, țăranii puteau stăpâni 2/3 din moșii, ei fiind considerați „coproprietari cu proprietarul nominal" . Pentru această favoare prestau zile de clacă și achitau dijmă. Întrucât lotul de folosința nu era suficient pentru acoperirea nevoilor de trai ale familiilor clăcașilor, ei practicau și alte ocupații cum ar fi cărăușia, meșteșugurile, tocmirea la munci cu plată pe moșii sau în târguri, arendășia, negoțul etc.
La 1831, în Țara Românească, numărul țăranilor clăcași din sate se ridica la 261 774. Din totalul de 3 576 sate, 2 674 erau locuite numai de clăcași, care, în primii ani ai perioadei regulamentare constituiau 75% din numărul total al localităților rurale.
În funcție de numărul vitelor avute, Regulamentul Organic a legiferat prima stratificare a țăranilor clăcași, structurându-i pe trei categorii: fruntașii (cu 4 vite de munci, ce puteau fi boi, bivoli sau cai și o vacă), mijlocașii (2 vite de muncă și o vacă) și pămașii sau codașii (doar cu o vacă, dar fără vite mari de lucru). Raportat la categoriile din care făceau parte, clăcașii își primeau de la stăpânul moșiei pe care locuiau lotul de pământ (inclusiv locul de casă, islaz și arătură), care măsura pentru cea dintâi categorie 8 pogoane și 19 prăjini (4,4 ha), pentru cea de-a doua 6 pogoane și 14 prăjini (3,3 ha), iar pentru ultima 4 pogoane și 10 prăjini (2,2 ha). În schimb, fruntașii și mijlocașii erau obligați să presteze pe an, conform aceleiași legi, 12 zile de lucru (4 primăvara, 4 vara, 4 toamna), cu animalele lor (hrănite în acest timp de proprietar), una de plug și alta, în care, să aducă proprietarului un car de lemne (dintr-o pădure aflată la o depărtare de maxim 6 ore), și să dea dijma din fân și din arătură. Pălmașii prestau 12 zile de lucru cu mâinile, calculate trei pentru una de arătura, la care se adăugau alte șase (trei pentru ziua de plug și trei pentru carul de lemne, deci în total 42). Ca și cei cu animale, dădeau dijma din fân și din arătură. Atât ziua de plug, cât și carul de lemne, puteau fi răscumpărate cu bani, „după prețul curgător în partea locului".
Situația grea a clăcașilor, generată de grelele și vastele obligații de muncii, de condițiile restrictive de strămutare de pe o proprietate pe alta, de dările fiscale către stat, datoriile către proprietari și cămătari, de venalitatea și abuzurile administrației locale, a cunoscut o asemenea accelerare, încât la 1848, în cadrul Comisiei proprietății - creată din inițiativa lui N. Bălcescu, și având ca președinte pe Alecu Racoviță și vicepreședinte pe Ion Ionescu de la Brad, s-a exprimat ideea ci „până la Regulament n-a fost robia așa de aspră, ca de atunci încoace".
În Regulamentul organic se arată că valoarea capitației pentru fiecare familie de plugari sau muncitori se ridica la suma de 30 de lei pe an, sumă ce nu putea fi modificată nici de domn, nici de Adunarea Obștească, urmând ca „ori ce dajdie asupra veri căria averi și industrii a țăranilor, precum și ori ce închipuire de cislă încetează cu totul, făiră a putea să se mai întocmească". Lista birnicilor dintr-un sat, rămânea valabilă până la întocmirea unei noi catagrafii, adică timp de șapte ani, locuitorii fiind „răspunzători unul pentru altul", afarl doar de faptul în care avea loc o epidemie soldată cu numeroși morți".
Mazilii, axați de regulă pe ocupații meșteșugărești-comerciale, constituiau alături de postelnicei, armășei și ruptași, burghezia rurală, destul de numeroasă, împărțită din punct de vedere social-fiscal în „bresle" sau „trepte". Istoricul Constantin C. Giurescu, caracteriza astfel această clasă socială: „ambițioși și energici, având ceva avere și cu toții știutori de carte, ei sunt datori să se ridice - întocmai ca și negustorii care cumpără titluri de dregătorii - să joace și un rol politic: sunt deci, în mod firesc, aliații burgheziei propriu-zise, din orașe".
Catagrafia
Considerat ca fiind primul act cu valoare constituțională din istoria românilor, unul dintre aspectele pozitive ale Regulamentului Organic îl constituia prevederea de la capitolul al treilea, secția IV, articolele 69-95, referitoare la întocmirea de catagrafii pentru toți locuitorilor țării din șapte în șapte ani.[2]
Potrivit articolului 69, recenzarea trebuia făcută de fiecare proprietar al moșiei care, „va avea împreună pe preotut satului și șase lăcuitori, aleși într'adins din tot satul". În termen de două luni, de la publicarea de către ministrul Trebilor din Lăuntru, a ordinului de întocmire a acestor catagrafii, fiecare proprietar trebuia să le predea în două exemplare, din care unul ajungea la Cârmuirea județului, iar cel de-al doilea la Departamentul Trebilor din Lăuntru. Ulterior,o comisie formată dintr-un boier „cunoscut de vrednic și care nu va avea a sa moșie întru acel județu", din cârmuitorul, respectiv deputatul județului, avea obligația să meargă din sat în sat, ca să cerceteze veridicitatea documentelor anterioare. Consemnarea situației fiecărui sat se făcea pe două liste, din care una rămânea localității, iar cealaltă intra în posesia comisiei. După această verificare, în termen de patru luni de zile, membrii comisiei reuneau toate tabelele cu recensământul satelor ce compuneau o plasă; într-o singură condică. Apoi, condicile din întreaga țară, selectate pe județe, erau trimise la ministrul Trebilor din Lăuntru, care le aviza și le înmâna marelui vistier, ce „se îndatora a pregăti izvodul veniturilor și a-l face cunoscut [ ... ] Obșteștii Adunări, nu înainte însă, de a căpăta avizul domnului.
| Rubrica | Descriere |
|---|---|
| Numirea satelor și a oamenilor | |
| P(reoții) în slujbă | preoții erau scutiți de bir și erau hirotonisiți numai într-un număr suficient pentru satisfacerea nevoilor bisericii |
| P(reoții) fără slujbă | |
| D(iaconii) în slujbă | diaconii erau scutiți de bir și erau numiți numai într-un număr suficient pentru satisfacerea nevoilor bisericii |
| D(iaconii) fără slujbă | |
| Boerii de neam | |
| Postelniceii | |
| Ertații cu cărțile stăpânirii | |
| Ertații de sate | |
| Văduve | |
| Băjinarii cu soroc neînplinit al asidosiei | |
| Mazâlii | |
| Patentarii | |
| Birncii de chepitație | |
| Băjinarii cu răspundere pă jumătate | |
| Răspopii | |
| Răsdiiaconii | |
| Fii de mazili | |
| Sudiții | |
| Fii de neamuri i postelnicei | |
| Cei cu deosebit caracter și alții neintrați la nici o orânduială | |
| Băgare de seamă |
Bibliografie
- ↑ Marius Păduraru. Satul Bârla – reflectat în catagrafia Țării Românești de la 1838. În ARGESIS, Studii și Comunicări, seria Istorie, tom XII, pp. 257–281. Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2003.
- ↑ Mihaela Ioniță-Niculescu. Modernitatea înregistrărilor demografice în spațiul românesc – de la catagrafiile regulamentare la recensămintele generale ale populației. În Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi”, seria Litere şi Ştiinţe Sociale, numărul 3, pp. 185–198. Târgu Jiu, 2010.