Catagrafia Țării Românești (1838)

Catagrafia generală din 1838, a doua după cea întocmită în 1831, conform prevederilor Regulamentului Organic, reprezintă unul dintre cele mai importante documente pentru cunoaşterea aşezărilor Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Context istoric

Țara Românească la 1809, așa cum figura în harta întocmită la Viena de Joseph Max Freiherrn von Liechtenstern, reprezentând regatele Ungariei, Croației și Slavoniei și Marele Ducat al Transilvaniei

Tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, încheiat în urma războiului ruso-turc (1828-1829), câştigat de Imperiul ţarist, prevedea între altele, pentru cele două Principate române întocmirea unor regulamente administrative. Realizate din iniţiativa Rusiei, care, se afla la a treia ocupaţie în Ţara Românească (mai 1828 - aprilie 1834) şi la a cincia în Moldova (aprilie 1828 - aprilie 1834), cele două Regulamente au fost adoptate lu Bucureşti la 1/13 iulie 1831, iar la Iaşi în octombrie acelaşi an, fiind pus în aplicare începând cu 1/13 ianuarie 1832.

Structura populației

Clăcaşii constituiau cea mai mare parte a populației Țării Românești. Potrivit legii Caragea, clăcașii erau „chiriaşi" pe pământul pe care îl lucrau. Regulamentul organic i-a deposedat de o parte a drepturilor lor, statornicite până atunci prin „obicei" sau pravile, desemnându-i pe stăpânii de moşii proprietari deplini peste 1/3 din suprafaţa acestora. Ca atare, ţăranii puteau stăpâni 2/3 din moşii, ei fiind consideraţi „coproprietari cu proprietarul nominal" . Pentru această favoare prestau zile de clacă şi achitau dijmă. Întrucât lotul de folosinţa nu era suficient pentru acoperirea nevoilor de trai ale familiilor clăcaşilor, ei practicau şi alte ocupaţii cum ar fi cărăuşia, meşteşugurile, tocmirea la munci cu plată pe moşii sau în târguri, arendăşia, negoţul etc.

La 1831, în Ţara Românească, numărul ţăranilor clăcaşi din sate se ridica la 261 774. Din totalul de 3 576 sate, 2 674 erau locuite numai de clăcaşi, care, în primii ani ai perioadei regulamentare constituiau 75% din numărul total al localităţilor rurale.

În funcţie de numărul vitelor avute, Regulamentul Organic a legiferat prima stratificare a ţăranilor clăcaşi, structurându-i pe trei categorii: fruntaşii (cu 4 vite de munci, ce puteau fi boi, bivoli sau cai şi o vacă), mijlocaşii (2 vite de muncă şi o vacă) și pămaşii sau codaşii (doar cu o vacă, dar fără vite mari de lucru). Raportat la categoriile din care făceau parte, clăcaşii îşi primeau de la stăpânul moşiei pe care locuiau lotul de pământ (inclusiv locul de casă, islaz și arătură), care măsura pentru cea dintâi categorie 8 pogoane şi 19 prăjini (4,4 ha), pentru cea de-a doua 6 pogoane şi 14 prăjini (3,3 ha), iar pentru ultima 4 pogoane şi 10 prăjini (2,2 ha). În schimb, fruntaşii şi mijlocaşii erau obligaţi să presteze pe an, conform aceleiaşi legi, 12 zile de lucru (4 primăvara, 4 vara, 4 toamna), cu animalele lor (hrănite în acest timp de proprietar), una de plug şi alta, în care, să aducă proprietarului un car de lemne (dintr-o pădure aflată la o depărtare de maxim 6 ore), şi să dea dijma din fân şi din arătură. Pălmaşii prestau 12 zile de lucru cu mâinile, calculate trei pentru una de arătura, la care se adăugau alte şase (trei pentru ziua de plug şi trei pentru carul de lemne, deci în total 42). Ca şi cei cu animale, dădeau dijma din fân şi din arătură. Atât ziua de plug, cât şi carul de lemne, puteau fi răscumpărate cu bani, „după preţul curgător în partea locului".

Situaţia grea a clăcaşilor, generată de grelele şi vastele obligaţii de muncii, de condiţiile restrictive de strămutare de pe o proprietate pe alta, de dările fiscale către stat, datoriile către proprietari şi cămătari, de venalitatea şi abuzurile administraţiei locale, a cunoscut o asemenea accelerare, încât la 1848, în cadrul Comisiei proprietăţii - creată din iniţiativa lui N. Bălcescu, şi având ca preşedinte pe Alecu Racoviţă şi vicepreşedinte pe Ion Ionescu de la Brad, s-a exprimat ideea ci „până la Regulament n-a fost robia aşa de aspră, ca de atunci încoace".

În Regulamentul organic se arată că valoarea capitaţiei pentru fiecare familie de plugari sau muncitori se ridica la suma de 30 de lei pe an, sumă ce nu putea fi modificată nici de domn, nici de Adunarea Obştească, urmând ca „ori ce dajdie asupra veri căria averi şi industrii a ţăranilor, precum şi ori ce închipuire de cislă încetează cu totul, făiră a putea să se mai întocmească". Lista birnicilor dintr-un sat, rămânea valabilă până la întocmirea unei noi catagrafii, adică timp de şapte ani, locuitorii fiind „răspunzători unul pentru altul", afarl doar de faptul în care avea loc o epidemie soldată cu numeroşi morţi".

Mazilii, axaţi de regulă pe ocupaţii meşteşugăreşti-comerciale, constituiau alături de postelnicei, armăşei şi ruptaşi, burghezia rurală, destul de numeroasă, împărţită din punct de vedere social-fiscal în „bresle" sau „trepte". Istoricul Constantin C. Giurescu, caracteriza astfel această clasă socială: „ambiţioşi şi energici, având ceva avere şi cu toţii ştiutori de carte, ei sunt datori să se ridice - întocmai ca şi negustorii care cumpără titluri de dregătorii - să joace şi un rol politic: sunt deci, în mod firesc, aliaţii burgheziei propriu-zise, din oraşe".

Catagrafia

Două pagini din Catagrafia Țării Românești de la 1838 pentru satul Adâncata, județul Prahova.

Considerat ca fiind primul act cu valoare constituţională din istoria românilor, unul dintre aspectele pozitive ale Regulamentului Organic îl constituia prevederea de la capitolul al treilea, secţia IV, articolele 69-95, referitoare la întocmirea de catagrafii pentru toţi locuitorilor ţării din şapte în şapte ani.

Potrivit articolului 69, recenzarea trebuia făcută de fiecare proprietar al moşiei care, „va avea împreună pe preotut satului şi şase lăcuitori, aleşi într'adins din tot satul". În termen de două luni, de la publicarea de către ministrul Trebilor din Lăuntru, a ordinului de întocmire a acestor catagrafii, fiecare proprietar trebuia să le predea în două exemplare, din care unul ajungea la Cârmuirea judeţului, iar cel de-al doilea la Departamentul Trebilor din Lăuntru. Ulterior,o comisie formată dintr-un boier „cunoscut de vrednic şi care nu va avea a sa moşie întru acel judeţu", din cârmuitorul, respectiv deputatul judeţului, avea obligaţia să meargă din sat în sat, ca să cerceteze veridicitatea documentelor anterioare. Consemnarea situaţiei fiecărui sat se făcea pe două liste, din care una rămânea localităţii, iar cealaltă intra în posesia comisiei. După această verificare, în termen de patru luni de zile, membrii comisiei reuneau toate tabelele cu recensământul satelor ce compuneau o plasă; într-o singură condică. Apoi, condicile din întreaga ţară, selectate pe judeţe, erau trimise la ministrul Trebilor din Lăuntru, care le aviza şi le înmâna marelui vistier, ce „se îndatora a pregăti izvodul veniturilor şi a-l face cunoscut [ ... ] Obşteştii Adunări, nu înainte însă, de a căpăta avizul domnului.

Rubrica	Descriere
Numirea satelor și a oamenilor
P(reoții) în slujbă	preoţii erau scutiţi de bir şi erau hirotonisiţi numai într-un număr suficient pentru satisfacerea nevoilor bisericii
P(reoții) fără slujbă
D(iaconii) în slujbă	diaconii erau scutiţi de bir şi erau numiți numai într-un număr suficient pentru satisfacerea nevoilor bisericii
D(iaconii) fără slujbă
Boerii de neam
Postelniceii
Ertații cu cărțile stăpânirii
Ertații de sate
Văduve
Băjinarii cu soroc neînplinit al asidosiei
Mazâlii
Patentarii
Birncii de chepitație
Băjinarii cu răspundere pă jumătate
Răspopii
Răsdiiaconii
Fii de mazili
Sudiții
Fii de neamuri i postelnicei
Cei cu deosebit caracter și alții neintrați la nici o orânduială
Băgare de seamă